image


Pret: 22 Lei

Eutanasierea ratiunii este o incercare de a gasi echilibrul aproape imposibil intre bine si rau, intre ratiune si simtire, intre fericire si suferinta, intre vis si realitate.
Fiecare gand este subliniat de duritatea cu care se incearca lovirea directa a realitatii inchizitoare ce nu permite nici un fel de tremur emotional si nu apreciaza ceea ce este cu adevarat important: pe de o parte, arta care vindeca si improspateaza mintea inclestata de ratiuni si mecanisme logice,de reguli vatamatoare care inhiba si pe cel mai expansiv individ, ce nu permite visarea si relaxarea inteligenta a sufletului, si nu aspira la imposibil si la limite impenetrabile cum ar fi Dumnezeu, perfectiunea, moartea, imortalitatea, pe de alta parte, cunoasterea de sine si de ceilalti care poate influenta in bine planul interpersonal al relatiilor concrete, absolute, decente sau limitative dintre oameni, si nu in ultimul rand, iubirea fara de care nimic nu poate sa respire.
Eutanasierea ratiunii sau, cu alte cuvinte, suprimarea gandirii monstruoase care ne inchide copiii in azile si spitale de boli mentale, care ne lasa sa-i intimidam pe cei mai slabi decat noi si sa-i lingusim  pe cei mai puternici, care pune piedica relatiilor efervescente cu oamenii care ni se potrivesc ca o manusa, care ne lasa insetate sufletele dornice de inchipuirile visatoare ale unei lumi care si-a pierdut demult coloana vertebrala a inocentei cu care a fost creata.

Autor Marilena BONTAS

ISBN 978-973-88656-0-0

"Dar ce ne facem când nu avem parte de prezenţa binefăcătoare a iubirii autentice, să ne vegheze paşii sfioşi prin viaţă, să ne încânte dedesubturile obosite de munca peste program, să ne julească indiferenţa prea sinceră şi căpcăună, să ne înnobileze firea cu evoluţia noastră ca oameni…?
Stăm şi suferim visând la ce ar fi fost dacă am fi iubit într-adevăr, dacă am fi încercat marea cu sarea şi ne-am fi materializat dorinţele ascunse, stăm şi purtăm ură şi invidie celor ce sunt fericiţi pân’ la adânci bătrâneţi, stăm într-o gaură întunecată a firii şi reflectăm asupra crimelor pe care le-am  comis, asupra vieţilor pe care le-am distrus din cauza egoismului nostru nemăsurat, asupra oamenilor pe care i-am refuzat, asupra şanselor cărora le-am dat cu piciorul, asupra anilor de prizionerat petrecuţi în “paradisul” afectiv al violenţei domestice, asupra părinţilor noştri ce au fost martori la transformarea noastră defectuoasă, auto-distrugătoare, pentru simplul fapt că nu am ales iubirea ci alte lucruri subordonate acesteia, infime ca importanţă şi semnificaţie-banii, statutul social, carieră, vicii (câţi dintre alcolicii căsătoriţi au un mariaj fericit?) şi altele, prioritare ca importanţă.
Cum să nu fie importantă iubirea dacă fără ea, se pot naşte adevăraţi monştri? Altfel cum ne explicăm evoluţia defectuoasă a copilului care ajunge să ucidă sau să se sinucidă? Cum explicăm crimele săvârşite de adolescenţii Americii de astăzi şi violenţele ce se petrec în şcolile României prezente?
Desigur că, aportul la astfel de comportamente deviante este adus şi de programele de televiziune cu un conţinut ridicat de duritate, violenţă şi sexualitate.
Însă, factorii principali ar fi proasta educaţie în familie, molestările fizice, emoţionale şi sexuale asupra copiilor şi, desigur, neglijenţa şi indiferenţa afectivă a părinţilor faţă de proprii copii (categorie ce poate intra la forma de abuz emoţional).
Dacă ar fi să alegem răul cel mai mic dintre aceste trei tipuri de abuzuri ale părinţilor asupra copiilor care-i conduc vertiginos pe copii spre viitoare comportamente deviante, nu ştiu dacă se poate face o astfel de alegere pentru că, în mare parte, aceste violenţe sunt toate trei, la fel de grave.
Abuzul de orice fel asupra copilului sau adolescentului îl va catapulta pe acesta într-o lume întunecată în care nu-şi va găsi ieşirea decât prin încălcarea oricăror reguli impuse din afară care îl forţează să facă ceva împotriva voinţei lui, aşa cum, în cadrul familiei defectuoase a fost forţat să suporte atitudini şi acţiuni respingătoare.
Psihologii sunt de acord cu teoria conform căreia, devianţa în individualitatea persoanei sociopate (care se opune cu desăvârşire regulilor sociale şi drepturilor celorlalţi) apare chiar înainte de vârsta de 15 ani, când adolescentul este în creştere şi când, în jurul acestei vârste, acesta îşi formează sistemul de valori, gândirea, afectivitatea, atitudinile şi întreaga personalitate, şi îşi conturează uşor pasiunile care-l vor însoţi apoi toată viaţa şi îi vor construi domeniul în care va profesa şi în care se va manifesta.
Specialiştii au denumit această devianţă ca “tulburare de personalitate antisocială”, considerând că perioada propice de instalare a ei este în timpul adolescenţei timpurii. Este o tulburare de tip cronic ce se poate trata cu dificultate prin psihoterapie şi tratament medicamentos, însă, mai cronic decât tulburarea în sine este faptul că, persoana respectivă nu îşi dă seama că ar avea o problemă, ori, dacă cei din jur susţin aceste lucruri şi încearcă să îl facă să conştientizeze, acesta nu-şi va recunoaşte propria realitate, ba chiar va încerca să se convingă mai mult de propria-i părere greşită.
La conturarea unui comportament deviant de tip infractor-criminal, contribuie, după cum spuneam, mai mulţi factori, printre care, în primul rând, traumele din copilărie ori diversele tipuri de abuz asupra copilului, apoi televiziunea cu programele sale din ce în ce mai pline de violenţă şi mesaje ce abundă în sexualitate explicită, atitudinile, mentalitatea şi stereotipurile societăţii în care se mişcă individul respectiv, dar şi educaţia oferită copilului ce poate fi una de tip rigid-autoritar, flexibilă, democratică sau cea care poate întreţine neglijenţa afectivă."
- Marilena BONTAS

 

 

 

Web Design by

Editura 3D ARTE