image


Pret: 12 Lei

Timp ZEN

Autor: Edi APOSTU

ISBN 978-606-8428-05-5

 

”În volumul de față poeziile par să fie o dedicație a momentului sublim al vieții care pentru artist e momentul de ”aici” și ”acum”.

Poetul încearcă să ne convingă să ne aplecăm atenția asupra lucrurilor aparent nesemnificative care sunt ignorate de majoritatea oamenilor: furnici, flori, buruieni, forma lunii și culoarea sumbră, dar delicată a nopții.

La începutul volumului avem impresia că se dă o luptă între realitatea din jur și eterul invizibil, cosmosul ascuns de simțurile noastre. Eterul și necunoașterea mai poate fi exprimată și prin calitatea visului de a exprima haotic sentimentele ascunse de conștiință.

Există o barieră totuși între ceea ce este real și ceea ce este non-real, această barieră fiind exprimată prin expresii de genul ”pagină dintr-un ziar” în comparație cu ”vis în zbor” și ”haos” existențial. Această luptă între real și imaginar are loc doar cu scopul de rupere temporară de ceea ce e în jur pentru a se ajunge la o stare de înțelegere spirituală, rupere ce e pictată frumos, artistic, cu nuanțe catifelate, sfâșiate. În acest proces de rupere intră inevitabil  și timpul, acesta reprezentând poate simbolul absolut al conștiinței. Timpul e ceea ce ne îngrădește gândirea și ne ține corpul prizonier în spațiul terestru, de aceea autorul dorește divorțul de timp. Această separare se dovedește a fi lesne și inteligibilă când timpul ”se prelinge în pahar”.

Cu toate că timpul are asupra realității din jur un impact puternic, definitor, este totuși efemer și chiar dacă cele mai puternice și instruite minți se pot opune ruperii de timp, mai esențial decât transcenderea timpului e însăși procesul de schimbare lăuntrică.

Poetul sugerează că odată cu pierderea timpului se poate pierde și spațiul material și toate lucrurile ce ne țin prizionieri sentimentului de ”a avea”, de ”a poseda”. Probabil intenția absconsă este aceea de ”a deveni”, de ”a transforma”, de ”a fi” și nu de ”a acapara”, de ”a lua”.

Poetul observă continuu realitatea din jur fără implicare emoțională și așteaptă timpurile noi ce o să vină, probabil noile instanțe ale gândirii și existenței.

Un element meditativ este ”liniștea” care are un rol de metamorfozare a conștiinței; prin liniște putem depăși pasivitatea timpului și ajunge la o altă interpretare și percepție a realității.

Liniștea poate chiar transforma spațiul, în ”podul de sub ocean” căci în spațiu e spiritul prizionier. Această liniște este neagră, sumbră, la fel ca noaptea, nu are nevoie de descriere, de culoare, este inodoră, incoloră, liniștea doar transformă și transportă conștiința. La fel ca liniștea, și noaptea are rolul său de a deveni cale de ”trecere” în alt plan existențial.

Citind mai mult din poezia Timp ZEN, ne dăm seama că spațiul, pe care liniștea trebuie sa îl umple, în realitatea de față este gol. Această goliciune e de fapt lipsa semnificației celor lumești ce îl determină pe autor să înțeleagă rostul său.

Odată ce existența începe să-și piardă din rost în comparație cu nivelul meditativ unde timpul e mort sau inexistent, toate lucrurile din natură sau realitatea imediată ce păreau frumoase odată, sunt acum supuse banalului. Însăși curcubeul își pierde aparent din frumusețea cromatică, aruncând ”picuri de sare” peste deșert.

Această pictură a realității nesatisfăcătoare cuprinde și descrierea momentelor extrem de banale ale vieții de zi cu zi, ale sexualității, ale naturii și ale sublimului în artă. Chiar și spațiul virtual al internetului este nuanțat cu criticism.

Natura e frumos exprimată prin cuvinte ce fac referire la denumirile culorilor acrilice cu care pictorul se joacă pe pânza de artist. Această natură prinde glas pentru a se exprima, iar trandafirii încep să plângă, o furnică trage o sticlă dupa ea, în timp ce ”o ciumăfaie extrage sâmburi dintr-un măslin”.

Atenția autorului se apropie de perfecțiune când ajunge să surprindă momente minuscule, aproape invizibile ochiului obișnuit pentru care meditația zen e străină. Până și o ”coală de carton” capătă semnificație în poezia lui Edi APOSTU, reliefând că totuși microrealitatea are un impact enorm asupra minții contemplative și că această realitate insuflă setea de semnificativ.

După aceste observații e probabil ca poetul să realizeze că ceea ce îl înconjoară este de fapt, contrar primei impresii, esențial, dacă este perceput la un nivel superior, meditativ și că atunci când își pierde strălucirea, realitatea e de fapt victima standardelor și rigidității impuse de spațiu și timp.

În general, catrenele din Timp ZEN pot fi luate ca o provocare care ni se aruncă în față atunci când le citim: când putem spune că momentul ”acum” este prezent în momentul de față? Fiecare clipă absorbită de mintea umană trece rapid, monoton, cu o viteză invizibilă, însă  poetul încearcă să ne pună față în față cu o mare dilemă:  cum putem face ca această viteză cu care percepem ce ni se întâmplă acum să încetinească, pentru ca noi, umili și umani, să putem rămâne înrădăcinați în toate lucrurile ce ne înconjoară?

Marlena BONTAȘ, aprilie 2014, Helsinki

 

 

Timp ZEN

Rafale de halogen în cascade albastre
Peste mintea abruptă.
Senin bumerang revenit din adânc
Iluzia surpă.

 

 

Psihostimulent erogen electric

Silabisește monoclul scorțos
Carmine vorbe de zgură.
Un țăruș osos rugos-asfințint
Tandru vibrând în afund de vergură.

 

Erotic mumificat

Artefact piramidal uleios,
Clei zemos se prelinge-ntre coapse.
Abanos cât un fildeș de gros,
Sfredel de castitate.

 

Deziderat metalic

Adânc înspre tine se duce mereu
Spiritul putred de soare.
Peste deșert un curcubeu
Aruncă picuri de sare.

 

Diapazon de carbon

Rezonanță-ntunecat-scofâlcită,
Auzul troznit de ciocan.
Umbre astrale șoptesc a magie,
Tern ascuțit Do decar.

 


 

”Cartea de față e locul în care trebuie să ne familiarizăm cu un altfel de timp, ZEN, cum îi spune Edi APOSTU, parafând poemele din acest volum. Şi asta pentru că, faţă de percepţia noastră occidentală a timpului, cel prezent explicit în discurs, aici, între aceste versuri, el nu există în această reprezentare. Aici, mai mult decât în celelalte opuri de poezie, Edi APOSTU prinde clipa, cu acuitatea fibrei sale profunde, cea de poet și artist al imaginii.

Cu această nouă carte, eul se ”exilează” definitiv într-un spaţiu exotic, aparent plasat în Orient (după invocarea conceptului Zen), dar în esenţă existent oriunde, ca substrat al emoţiei şi interogaţiei.

În cascada de poeme în patru versuri, autorul ne surprinde, apoftegmatic, cu imagini transpuse liric, cu stampe, pe cât de sumar schiţate, pe atât de intens expuse, învârtindu-ne într-o spirală subiectivă, din ce în ce mai amplă, de neoprit şi fără sfârşit, în ceea ce defineşte ”Reminescențe din timpuri ce vin / Sub pervazul uitării. / Peste amurgul roz-vișiniu / Zorii absenți ai curbării.”

Scriitura sa împrumută stilul frust al compoziţiilor orientale, de tip haiku, foarte adecvat temei poetice generale, aceea a devenirii prin sine şi de la sine, excedând transformarea naturală co-substanţial supusă timpului real, aşa cum ”Alene se prelinge un timp în pahar / După o grea staționare”.

Cu toate că există o permanentă mişcare, în rotaţie sau sinusoidă, ce-ul esenţial rămâne inert, static, centrează ”tabloul” ideii, opreşte sentimentul în dreptul razei celei mai luminoase. Autorul, absent în aparenţă, se afişează brusc, versurile sunt, în suma lor, chiar eul poetic dezinhibat, expus până la nuditate. Prinderea clipei, avatar al încercărilor tuturor creatorilor de profunzime, e miza poetului, e locul de re-culegere, de re-compunere, de ”odihnă” spirituală. Universul în care se transpune e îmbibat de forme trăinde prin culoare, prin nuanţe crude, cu puternic impact vizual care trezesc la fiire fundalurile vagi, schiţate fugitiv. Orice compoziţie are un al doilea plan spre care se deplasează prim-planul concret al obiectelor, este planul atributelor materiei şi în definitiv, al sensului.

Desigur, bătălia cu timpul, pe care o poartă orice creator, chiar şi atunci când îl suspendă, rămâne substratul oricărui demers iniţiatic, iar la Edi APOSTU, în toate poemele sale, cele de faţă şi cele de altădată, se regăseşte un acut şi ascuţit sentiment al curgerii în spatele dimensiunilor materiei. Îl simt pe autor ca pe un detectiv de esenţe tari păstrate în recipiente mici, cum sunt cele patru versuri ale poemelor. Îi detectez, la rândul meu, abilitatea de a desprinde din „tablou” conceptul, starea subiectivă prinsă în definiţie, acel ceva care rămâne neschimbat indiferent de sensul devenirii.

Şi, nu în ultimul rând, abilitatea de a fi Poet. Stilul abordat solicită resurse lirice aparte, cheamă simplitatea,  densitatea și sensibilitatea, cuvântul cel mai greu şi adânc pentru a numi starea ascunsă a eului. Aşa cum se proiectează, de exemplu, într-o definitorie ars poetica:
Absent vis despre nețărmurire,
Abuz de vacuitate mentală.
Într-un spațiu ce-i gol și absurd
Galaxia amorfă e ireală.”

Liviu APETROAIE, aprilie 2014, Iasi

 

 

Web Design by

Editura 3D ARTE