image


Pret: 15 Lei

VINOVAT DE POEZIE

Autor: Alexandru TACU

ISBN 978-606-92894-5-7

 

ANAMNESIS

SAU DOR DE NECUPRINDERE

Uneori în nopţile mele de abuz şi cutremur visez fără sfîrşit un uriaş prun în floare, iar sub ascunzişul căderii petalelor, doi halima înnebunind cu o sticlă de vin în braţe.
Ah, Doamne – Dumnezeule, de ce visez acest prun?
Prin îngustimea unei aripi sau prin desfrîul unei idei despre POEZIE şi moarte îmi apare EL, negriciosul şi prea-dulcele meu prieten, amîndoi slugi, la vreo neisprăvită de cantilenă:

Ochii doar sînt fulgere
Semnul firilor rebele
Lunecuş în curgere 
Sparge timpu-n cer cu stele

Nourii cu ţipete
Velerim cu-teama-n sine-mi
Lîngă ani la scripete
Nu se mai zăreşte nimeni

... Trage-mă dară spre numele tău şi îngădue-mi să scriu o ninsoare, o colboasă de lacrimă în jurul gîtului meu – versurile tale s-au făcut de neuitat şi de aur.

Trăieşte romantic o umbră şi nici
Cum trece viaţa să ştie nu vrură
Ascude o lume cu idei de strînsură
Budha şi Pitia se-ntunec-aici...

Mă pierd într-o amiază solomonică grea. Cum să te înţeleg ca pe un drept al meu ?

Nervi subţiri prin seve-ncete
Rumenesc un fruct sedus
Carne cu miros de fete
Tremurînd cu faţa-n sus

    *
*      *

Bat  clopotele-n deal, monahii toacă
Se tînguie pădurea costelivă
S-a petrecut săraca promoracă
Luaţi vă rog oleacă de colivă

Pluşat ca o stea ce-ţi mănîncă direct din palme, mă apropii de umerii tăi glisanţi ca inelele planetei Saturn şi strig:
Împărate!
Adică Doamne de Împărate.
Adică Împărate cu primăvara!
Adică Împărate cu desprimăvărarea,  spune-mi ce fel de agrafă în părul dulce-amărui  al prinţesei CALIOPE eşti?

Loviţi-mi noaptea-n poartă cu doctorul Khayyam
Voi, peregrini cu mintea în reverii astrale
Nişte poveşti cu muze pentru trăsniţi mai am
Şi pentr-un chef sălbatec o mînă de parale

Mai amăgiţi cu vorbe potrivnica nălucă
Romantica magie să spumege-n pahar
Nu mă uitaţi prieteni îndureraţi de ducă
Loviţi-mi noaptea-n poartă cu doctorul Omar

Ah, vedenie a lui Iov şi Iona, întru numele ,sau numerele noastre, sau sufletele noastre, va creşte un cîmp de flori şi o flacără de pădure:

... m-a răpus stihia, chiotul abrupt
A erupt prin sînge ca un cer etern
Mi-a atins cu mîna, lent pe dedesupt
Ochilor tăcerea mortului fratern

Prea tărziu Montagu, dar o ciud-a naibii
Uneltea-n tăcere drumul să-mi arăţi
Să plutim alături prin secrete albii
În adîncul unei lungi singurătăţi

Rămas în iureşul cîntecelor tale de iubire, singurătate, revoltă-uneori ironie, alteori negre-negre, voi deveni susurul răsăritului de soare sau de asfinţit de soare al unuia ce s-a numit  şi ţi-a rămas prieten:

Pentru că nimeni nu ştie
Cum tainele ţi-au dăruit fiinţa
Fără tine am fi fost mai ascunşi
Sîntem o lume neterminată

Veneai înspre furtună
Pălmuindu-ţi suferinţa
Revolta îţi arunca în priviri
Noaptea Uraniei
Mulţumesc  Omule că nu ai plîns
Cred în tine,
În poezia ta
Unde Dumnezeu s-a sinucis

„FLAUT TENEBRA” pentru că aşa se intitulează această carte de poezie, (puţine sînt cărţile de poezie care să aibă o atît de perfectă sincronizată menire), se întîmplă, şi nu, în cazuri izolate, ca titlul să fie bun şi conţinutul nu prea, sau invers. Cea de faţă este complet referenţială. 
Dacă privim istoric, evoluţia poetică a lui Al. Tacu vom observa că se încadrează la mijlocul dintre generaţiile: una, acut voind să ducă pînă la sacrificiu ceea ce ne-a dat perioada interbelică, şi aici mă refer la C. Tonegaru, M. Crama, Al. Philipide, Gelu Naum, pînă la un punct, D. Stelaru etc. ci, şi una conştient vicleană şi mereu pierzîndu-şi demnitatea în faţa evenimentelor politice, (mă refer  la proletcultişti...). S-a înregimentat  Al. Tacu în efectivele vreuneia? Nu! Dimpotrivă, faţă de ultima categorie, necontenit a găsit  „vina” de a o suprima şi detesta:  

La orga oaselor cîntă moartea
O melodie perfidă
Puterea scursă-n pămîntul cu gura crăpată
A tras cerul deasupra ca o ceaţă lividă
Umbre-n spirală, funii de ziuă
 Se strîng în jurul ochilor  gheme...

Amintindu-mi de excelenta carte a lui C. Noica „Sentimentul românesc al fiinţei”şi mai ales partea în care filosoful analizează conceptul de fiinţă (întru) aplicat  la basmul „Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte”, unde constată, se pare, că este singurul basm  ce se termină trist, mi-au trecut prin minte cele trei săgeţi ale fiului de împărat  plecat la vînătoare, cînd în loc să-i apară o dihanie mai acătării, îi apare un biet iepure care schimbă fundamental destinul acestui fiu, păcatul de iepure străpuns de cea de a treia săgeată, aleargă şi se prăbuşeşte tocmai acolo unde nu trebuie: în Valea Plîngerii. 
L-am văzut pe Alexandru Tacu la vremea unui început de poem ca izvoarele numai de ele însele ştiindu-se plîngînd:

Veneau părinţii de la tîrg cu morţi
Sicriile pîcleau pe chipul lor
Veneau părinţii de la tîrg tăcuţi
Pe cerul serii neîncăpător

Veneau părinţii de la tîrg tăcuţi
Cu umerii tociţi de scăfîrlii
Se întorceau încet de la mormînt
Înfriguraţi în haine cenuşii.

Poezia lui Alexandru Tacu nu-i tînguitul cîntec de lebădă. Poezia lui Alexandru Tacu este o muzică aparent liniştitoare, este o poezie strigată din blîndeţea frigului, al dragostei şi durerii din fatalitatea firii: 

Mătasea vanitoasă cu farmace trucate
Perfidă cum în rîvnă se mişcă viermii uzi
Miriapodic sapă urzind pe-ntunecate
O tragică osîndă pădurilor de duzi

Îndoielnicul hamletian „a fi sau a nu fi” este predominant în scrisul său. Duios ca o căprioară şi totodată aspru ca un postulat, poetul vine dintotdeauna şi pentru totdeauna. 
Alexandru Tacu nu este simbolul poeziei sale şi, în general, cultura ce o deţine, cît şi spiritul său în permanentă mişcare îi permit să urmărească şi să disocieze fenomenul poetic  cu precizie şi competenţă. Nu-i sînt străine cele mai noi tehnici de scris şi nu numai atît. Tot ce a scris şi tot ce va mai scrie îi conferă o reală complexitate artistică, un loc bine definit în poezia noastră.

Spre cramă duce via un vin sinecigaş
Văzduhul e o roată de chiot şi polei
Din putele mongole s-aruncă peste Iaşi
Viforniţa nebună a Sfîntului Andrei

II

Ce mai faci  eu altul peste euristica ating-o
Incifrata întru simplu Teorema lui Fermat
Alergarea pe abscisă după stele cîine dingo
La intrarea între laturi ultima exfolia

III

Singurătatea caută pe cer
Întemeierea Marilor Scripturi
Se-aude-n munţi un plîns forestier
Şi ploaia cum cum aleargă prin păduri

Mă voi întoarce iar la Dumnezeu
Să pot ajunge cum să înţeleg
Că sînt puţin pentru a fi mereu
Pe jumătate om şi vis întreg.

Poezia lui Alexandru Tacu poartă nişte vîrci fatidice exact de-a lungul coloanei vertebrale şi ce mult şi adînc se aure acolo!
El, Alexandru Tacu merge singur prin rouă clocotind de vigoarea şi otrava destuinului său / desculţ şi rege, este acel ce trăieşte întru vis şi tragic.
M-am gîndit să-l numesc Socrate. Mi-am revizuit gîndul şi am spus NU!  Mult mai bine i se potriveşte o apropierea de Faust / dar nici aşa nu merge.
Alexandru Tacu se poate numi numai Alexandru Tacu.
Şi în final, amîndoi să ne amintim ceea ce spunea Hemingway: „cîştigătorul nu ia nimic” El ne lasă măreţia unei victorii.
Prietene, iartă-mă că ţi-am stat atît de aproape de genunchii tăi şi ţi-am plîns direct pe unghia sufletului.

Cu preţuire, sau harababură de gînd poetic, Aurel Ştefanachi

 

 


               

Web Design by

 
Editura 3D ARTE